Multumesc

Nu exista momente cand uit pentru ce traiesc. Exista insa multe momente cand uit sa ma intreb pentru ce traiesc. Si atunci mi se plimba prin ganduri o gramada de felicitari cu muzicuta pitigaiata care imi amintesc de lucrurile care au aparut in lumea asta special pentru mine. (Exista deci lucruri care, fara mine, nu ar fi fost.uau.)

"Iata-ma ramanand ceea ce sunt" (Nichita Stanescu). Ma izbesc de marginea neputintelor mele, ajung la concluzii cu care(culmea!) nici macar eu nu sunt de acord si de fiecare data ma intorc ciufulita la viata mea, cea din care nu inteleg nimic, si care imi aminteste, de fiecare data, despre sine ca nu se incadreaza in nicio regula, insiruire, string, progresie geometrica dintre cele pe care m-am mintit pana acum ca sunt in stare sa le talmacesc. Viata e descuranjanta. Intelegerea ei, de fapt. Si inutila. Singurul mod de intrebuintare viabil ar fi trairea ei. trairea pur si simplu.

Eu o rasfoiesc de multe ori pe a mea, si simt de fiecare data ca o pot lua in palme pe ca pe o gelatina rece si alunecoasa. Pana cand uit ca, in toate acele dati trecute cand am incercat operatiunea, mi-a alunecat pe papuci. O iau, o sterg de praf (de stele, vise/visuri, lacrimi si alte materii cu compozitite chimica nedefinita des intalnite in poezii, povesti, ghicitori si integrame), ca pe o carte fara varsta si simt miros sarat de zambet, lacrimi si stranut. si imi aleg cate-o poveste cu care sa dorm in fiecare seara. Acusi am scototict mai adanc si am gasit o aglomerare de ganduri pe care le-am maturat laolalta in urma cu mult timp. Atat de mult incat uitasem ca traiesc aceeasi viata de atunci.

"22 iulie

There were days when the sun was so cold…

…acesta nu pare a fi nici pe departe un inceput reusit pentru o poveste scrisa pe fundalul umed al unei zile ploioase si gri. Dar, rasfoind cu mintea paginile de acum cateva luni, cand sufletul ghemuit, natang, statea precum o fetita speriata care-si strange ursuletul la piept si genunchii in brate pet imp de furtuna, imi dau seama ca cerul nu putea fi mai senin si soarele nu putea rade mai tare ca acum.

Au fost lunile in care am luptat cel mai mult cu mine. Cu mine, cu ceea ce simteam, cu ceea ce nu simteam. Am luptat, m-am mai impiedicat, am cazut, m-am julit si am plans, dar m-am ridicat pana la urma, cu chiu cu vai, din lacrimi si noroi si am mers mai departe spre nu-stiam-ce. Am petrecut mult timp la fereastra, asteptand sa se iveasca un soare al meu, fie el cat de palid si sfrijit Dar era frig, intuneric si ceata si soarele nu se mai arata. Am ramas acolo pana tarziu; pervazul incepuse sa se curbeze, luand forma coatelor mele, iar de geamul aburit era lipit un nasuc in asteptare. In final, mi s-a facut frig, foame si somn si n-am mai putut astepta. Am plecat la culcare. Dimineata m-am trezit in miros de pepene galben si raset de bebelus: soarele zambea prin perdele.

[...] "


(Urmeaza o parte pe care inca nu as putea sa o dezvelesc. nu aici)

Daca viata mea ar avea un semn de carte, ar merita sa il las la pagina asta. Sau macar sa indoi un colt. De fapt, ar trebui sa fi deschis aici atat de des incat deja sa se deschida automat la pagina asta. Si sa o recit pe de rost. Sau daca ar lua foc intr-un incendiu, sa ma grabesc sa o salvez doar pe ea, sa o var in buzunar si sa fug in Timorul de est, sa ma fac profesoara de traforaj si sa imi fac o crescatorie de antilope. Sa o pun pe versuri si sa le-o cant tripletilor mei in fiecare miercuri, inainte de somnul de amiaza.

Pagina asta m-ar face sa ma simt intreaga, plina. si ar fi un memento pentru toate minunile pe care viata, neobosita, le pregateste pentru mine. M-ar face sa imi doresc in fiecare zi sa scriu o carte despre toate lucrurile imposibile. Adica depsre lucrurile care nu exista. Si sa ma gandesc ca pot schimba lumea.


P.S. La multi ani, mamico. Nu-mi amintesc cand am ajuns sa te iubesc asa de mult.

Sunt un măgăruş.

[Katie Melua-Thank you, stars]