Lanul de floarea soarelui, acelasi din fiecare an, o astepta zambind din fiecare petala. Fetita, aceeasi, a ajuns si ea intr-un tarziu. Dar deasupra lor, stralucea un alt soare, sovaielnic si purpuriu, ca un soare de apus. Da, ceva nu era in regula. Timpul nu mai era acelasi.
Timpul este mereu motivul pentru care anumite reintalniri sunt resimtite undeva in sotmac, ca un gol, ca o lipsa. Sau, cel putin, scuza pe care ne place sa o folosim pentru ca noi, in realitate, nu mai suntem aceeasi. Pentru ca in inima noastra s-au strecurat, tiptil-tiptil, alte lucruri care acum o inunda si le inghionesc pe cele vechi, cuibarite acolo dintotdeauna, tot mai spre periferie. Lucru pentru care tot timpul este de vina, pentru ca a trecut si ne-a impins si pe noi inainte odata cu el. Si asa, ne invartim intr-un cerc vicios in jurul copacului, calcandu-ne si rascalcandu-ne pe urme.
Sunt cateva locuri unde insa nu exista timp. Unul dintre ele este acela in care obisnuiai sa fii tu cu adevarat, tu cum in nici un alt loc nu ai curajul sa fii: desculta prin baligi, belti si cacacei de gaina, cu codite incalcite de vant, cu obraji arsi de soare, genunchi inverziti, piele mirosind a trifoi si suflet de puradel zambind cu gura pana la urechi. Locul in care te-ai descoperit pe tine, vara de vara, in miros de zmeura, fan si pancove cum numai bunica stie sa faca, pe fundal de cer moale si catifelat care flutura in bataia vantului ca un cearsaf imens pe sarma la uscat si se agata de dealurile pline de salcami, in zgomot de carute cu roti hodorogite, rime de betivi, cotcodacit de gaini cu gatul gol si glumele bunicului. Locul in care, la umbra dudului batran cu coaja plina de riduri, zbori tot mai sus cu leaganul de funie care te jeneaza la fundic. Si de fiecare data cand ajungi sus simti ca lumea ti se deschide la picioare, ca dintr-o data intelegi si stii. Locul in care iti gasesti inspiratia in fiecare samanta de bostan, in fiecare ciuperca bolunda si in fiecare tort facut din totoliga intr-o cutie de conserva.
Si cand aduci cu tine in bagaj timpul pe ulita batatorita de copite ostenite de diboli si magarusi, tot ce e simplu si firesc se transforma in realitate despuiata de poezie si gol in stomac. Iti dai seama cat e de deranjant sa nu poti face dus cel putin o data pe zi, ca nu are rost sa te sinchisesti sa iti strici manichiura facand mancare din totoliga, ca daca umbli desculta iti poate intra ceva in talpa; si ca picioarele iti sunt deja prea lungi pentru ca sa te mai poti da in leaganul care te ridica sa vezi lumea. Si ca, desi ai incercat pana acum sa ascunzi asta, ai crescut. Simti golul tot mai tare si simti ca nu mai apartii. Acolo si atunci. Timpul te-a dat de gol.
Dupa doar o saptamana, iti faci bagajele si te intorci acasa, lasandu-i pe bunici cu ochii plini de intrebari si amintiri din anii in care petreceai cu ei chiar si jumatate din vacanta. Si tu ai multe amintiri pe care le ascunzi cu grija unde timpul sa nu le poate rasfoi. Timpul pe care l-ai inghesuit nervoasa inapoi in bagaj, intre absorbante, sosete cu vacute si clestele de intors gene. Timpul pe care te grabesti sa il iei de acolo, din paradis, ca sa nu mai distruga. Timpul care te-a tradat.
Sunt cateva locuri unde insa nu exista timp. Unul dintre ele este acela in care obisnuiai sa fii tu cu adevarat, tu cum in nici un alt loc nu ai curajul sa fii: desculta prin baligi, belti si cacacei de gaina, cu codite incalcite de vant, cu obraji arsi de soare, genunchi inverziti, piele mirosind a trifoi si suflet de puradel zambind cu gura pana la urechi. Locul in care te-ai descoperit pe tine, vara de vara, in miros de zmeura, fan si pancove cum numai bunica stie sa faca, pe fundal de cer moale si catifelat care flutura in bataia vantului ca un cearsaf imens pe sarma la uscat si se agata de dealurile pline de salcami, in zgomot de carute cu roti hodorogite, rime de betivi, cotcodacit de gaini cu gatul gol si glumele bunicului. Locul in care, la umbra dudului batran cu coaja plina de riduri, zbori tot mai sus cu leaganul de funie care te jeneaza la fundic. Si de fiecare data cand ajungi sus simti ca lumea ti se deschide la picioare, ca dintr-o data intelegi si stii. Locul in care iti gasesti inspiratia in fiecare samanta de bostan, in fiecare ciuperca bolunda si in fiecare tort facut din totoliga intr-o cutie de conserva.
Si cand aduci cu tine in bagaj timpul pe ulita batatorita de copite ostenite de diboli si magarusi, tot ce e simplu si firesc se transforma in realitate despuiata de poezie si gol in stomac. Iti dai seama cat e de deranjant sa nu poti face dus cel putin o data pe zi, ca nu are rost sa te sinchisesti sa iti strici manichiura facand mancare din totoliga, ca daca umbli desculta iti poate intra ceva in talpa; si ca picioarele iti sunt deja prea lungi pentru ca sa te mai poti da in leaganul care te ridica sa vezi lumea. Si ca, desi ai incercat pana acum sa ascunzi asta, ai crescut. Simti golul tot mai tare si simti ca nu mai apartii. Acolo si atunci. Timpul te-a dat de gol.
Dupa doar o saptamana, iti faci bagajele si te intorci acasa, lasandu-i pe bunici cu ochii plini de intrebari si amintiri din anii in care petreceai cu ei chiar si jumatate din vacanta. Si tu ai multe amintiri pe care le ascunzi cu grija unde timpul sa nu le poate rasfoi. Timpul pe care l-ai inghesuit nervoasa inapoi in bagaj, intre absorbante, sosete cu vacute si clestele de intors gene. Timpul pe care te grabesti sa il iei de acolo, din paradis, ca sa nu mai distruga. Timpul care te-a tradat.
[Pink Floyd-Time]
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu