...pentru că nu se poate trăi cu gândul la lucrurile care nu s-au intamplat niciodată

E un pic ciudat să trezeşti la viaţă, din amintiri prăfuite şi năpădite de pânză groasă de păianjen, jurnalul roz cu cheiţă unde ai închis jocurile copilăriei, pijamaua cu ştrumfi care mirosea a transpiraţie de bebeluş, bubiţa de pe buză, aparatul dentar, satul bunicilor, mirosul de fân şi de fum, dinţii de lapte, colegele de elastic şi sotron, lacrimi pe obrajii roşii, râsete si curcubeu. E şi mai ciudat să-l vezi cum, abandonat timp de atâţia ani, bătrân, şifonat, gălbejit şi plin de riduri, el jurnalul prinde viaţă în mâinile tale. Din nou. Cel mai ciudat însă e să încerci din nou lucrul pe care nu l-ai mai făcut de atâţia ani şi să vezi că totul pare atât de firesc ca şi când nu ai fi încetat niciodată:
Să scrii. Să vorbeşti cu jurnalul, cu tine.

Unul din primele lucruri pe care le-am descoperit după ce am făcut cunoştinţă cu propria persoană a fost obisnuinţa, tendinţa sau ce o fi fiind, de a vorbi cu mine în linişte şi pe întuneric, de a-mi povesti lucruri care nu s-au întamplat şi as fi vrut să se întâmple, de a mă minţi în legătură cu cele care s-au întâmplat şi nu s-au întâmplat cum mi-a, de a inventa o grămadă de alte lucruri care nici nu mă interesează să se întâmple altundeva decât în linişte şi pe întuneric, departe. Pe realitate n-am dat niciodată doi bani, şi am căutat tot timpul o alternativă pentru tot ce e rău, absurd, jegos, trivial, liniar sau violent. La un anumit punct, diverşi au descoperit sindromul şi l-au diagnosticat drept talent literar, lăudându-l şi încurajându-l. De atunci, eu l-am renegat şi am fugit de el ca de un blestem. Am ajuns la concluzia că am o imaginaţie prea bogată pentru cineva care nu doreşte să şi-o folosească, cu atât mai puţin în intreprinderi filosofico-artistico-literare. Păstrez o combinaţie amorfă de preşcolar autist, adolescent miop şi bătrân epileptic; în mintea mea am ghemuiţi mormoloci de romane; cele mai multe n-au ajuns vreodată să aibă cuvinte, doar o formă mai mult sau mai puţin hibridă, o culoare sau un zgomot.

“A scrie înseamnă a face o plângere. Nu e mare diferenţă
între un roman şi o reclamaţie făcută la poştă.”
Frederic Beigbeder, “Dragostea durează 3 ani”

Eu am tot refuzat să scriu pentru că în general refuz lucruri. Din convingere. E poate mai uşor atunci când te doare, când te apasă. Oamenii scriu împinşi de regrete, oamenii scriu în încercarea de a îndrepta trecutul. O conştiintă încărcată ajută în astfel de cazuri. Iar eu, cum nu trăiesc sentimentul ratării, nu mă simt damnată în niciun fel şi nici nu trăiesc înainte împinsă de regrete am ales să pun lacătul peste toată lumea accea care se ascunde în mine. Adică să trăiesc şi nu să scriu. Pentru că le-am socotit mereu antonime.

Dar, pentru că ştiu că peste 50 de ani nu mi-aş putea ierta faptul că nu am încercat, am decis să îmi dau o şansă. Pentru că nu se poate trăi cu gândul la lucrurile care nu s-au întâmplat. Pentru că e singura viaţă pe care o am la dispoziţie pentru a-mi încerca toate instrumentele din dotare.

Si era noaptea târziu, stăteam înghesuită în maşină cu Răzvan dormindu-mi în brate şi mă durea îngrozitor burta de la ciclu şi am promis. Iar când am văzut Belgradul plin de luminiţe făcând cu ochiul în dreapta, de după un deal, am ştiut că o să mă ţin de cuvânt:
Să scriu. Să vorbesc cu jurnalul, cu mine.

[Pink Floyd-Wearing the Inside Out]