1. DESPRE PERSOANA MEA ŞI CEEA CE ŞTIU PÂNĂ ACUM DESPRE EA AŞ PUTEA SCRIE ROMANE
şi asta nu pentru că eu aş fi extraordinar de complexă sau interesantă, ci pentru că reuşesc să mă reinventez în fiecare zi, astfel încât să nu mă plictisesc niciodată de mine.
De cand mă ştiu, am fost mereu alta. Şi nu doar alta în timp, ci, de multe ori, alta in acelaşi timp. Mi-a fost mereu greu să simt că aparţin, să îmi găsesc locul, să fiu azi undeva, să îmi placă şi să îmi doresc să mă gaseasca acolo şi mâine. Oricare mâine. Mi-a fost greu să mă deschid, să arăt, să dăruiesc, fiindcă, pentru aproape oricine, ar fi fost mult prea mult de primit aşa, dintr-o dată, şi mult prea greu de înţeles. Mi-am petrecut mult timp încercând sa aleg cum ar fi cel mai bine să fiu, mai mult chiar încercând să fiu aşa şi nu altfel şi şi mai mult revenindu-mi după dezamăgirea de a nu reuşi nicicum. Am înţeles, pesemne, că nu pot fi într-un singur fel şi am încercat atunci măcar să aflu cum sunt eu. Şi aşa a trecut cel mai mult timp. Am aflat că sunt într-o mie de feluri şi că felurile mele se înmulţesc mereu şi îşi schimbă forma. Aşa, cam ca şi norii.
2. ACUM 17 ANI AM CUNOSCUT O PERSOANĂ PE CARE NICI ACUM NU AM REUŞIT SĂ O CUNOSC PE DEPLIN
Vorbesc prostii, nu o cunoşteam pe atunci. Pentru că, dacă aş fi cunoscut-o precum spun, fugeam din calea ei şi mă reîncarnam în castravete de mare. Asta s-a petrecut treptat, mult mai tarziu şi când mi-am dat seama, era deja prea târziu. L-am primit pe eu in braţe, am văzut cât e de fragil şi m-am speriat. Am fost convinsă că nu pot face faţă. Am văzut că sunt diferită (pe vremea aceea mă consideram chiar mai diferită decât era cazul) şi am început să plâng. Am descoperit tot ceea ce e antitetic în mine şi m-am urât. Am văzut cât e de greu să lupt cu mine, cu mintea mea care ma opreşte din fericire ca să pună întrebări şi m-am descurajat.
“To love oneself is the beginning of a life-long romance”
Oscar Wilde
Apoi, am mai crescut. Au fost momente când prezenţa mea devenea prea apăsătoare şi aveam nevoie de o dezlipire de propria persoană. Au fost momente când îmi spuneam că am greşit tot şi îmi ţineam morală. Şi, cu toate astea, mă întorceam mereu înapoi la mine pentru mai mult, pentru ca încă nu mă plictisisem. Şi, în plus de asta, ne lega o strânsă complicitate: au fost momente în care nu m-am mai avut decât pe mine, dar a fost de ajuns. Ma renegasem crezând ca nu-mi sunt de folos, dar când alţii nu au fost îndeajuns de aici pentru mine, cineva era încă acolo, într-un colţ, gata să mă primească înapoi(surpriză, tot eu!) Convinsă că nu am nicio şansă să mai scap de mine, am pornit împreună la drum, aşa, mai mult din lipsă de alternativă. Ulterior, am desoperit că pot învăţa să trăiesc cu mine şi, mai mult, că poate fi interesant. Şi că imi pot fi de folos. Atunci a început, de fapt, adevărata relaţie: mi-am cumpărat o lesă antipurici şi am învăţat să mă plimb cu ea. Am avut mult de luptat cu mine şi m-am câştigat zi de zi câte puţin. Am descoperit că, încetul cu încetul, pot să mă îmblânzesc, să mă autoeduc. Am învăţat să trăiesc cu mine, să mă suport. Apoi a venit încrederea, respectul de sine şi chiar iubirea(poate narcisistă şi egocentristă, dar s-a dovedit a fi ceea ce trebuia într-o relaţie care se va termina abia odată cu mine). Şi aşa am reuşit multe lucruri; poate că i-am mai dezamăgit pe altii, dar am reuşit să nu mă dezamăgesc pe mine. Am descoperit multe lucruri despre lume, despre mine, despre alţii, mi-am demonstrat că sunt capabilă de multe lucruri; m-am luat la trântă cu propriile mele limite şi le-am depăşit.
Ne mai certăm, ne mai facem mutre, ne mai îngânăm, dar, în continuare, mergem împreună spre nu se ştie ce. Am ajuns să mă cunosc bine, dar încă nu îndeajuns încât să nu mă pot surpinde uneori.
3. CUVÂNTUL CARE MĂ CARACTERIZEAZĂ CEL
furia. Am încercat de multe ori să mă descriu pe mine şi, din orice capăt aş fi pornit, m-am rătăcit mereu. Asa pentru că nu sunt liniară, aşa...ca şi "ajută-l pe iepuraş sa găsească calea spre morcov", să porneşti dintr-un capăt şi să ajungi în celălalt. Am încercat atunci măcar să mă desenez. Adică nu, să îmi închipui un desen al meu pentru că desenez groaznic(în mintea mea, desenez mereu. fel de fel de lucruri. dar, de fiecare dată când încerc să le scot la lumină pe hârtie îşi pierd sclipirea). Atunci, m-am gândit că cea mai reprezentativă ar fi o mâzgălitură. Aşa, încurcată, ca un fel de dragon cu multe capete, ca un fel de labirint din care nu-i sigur că se mai poate ieşi. Sau ca un vârtej. Sau un zgomot. Apoi, am încercat să mă gândesc la anumite calităţi care mă definesc, sau defecte, dar am sfârşit prin a-mi aminti de chestiile ălea cu "3 calităţi şi 3 defecte ale colegului de bancă" pe care le făceam la şcoală şi m-am gândit că aşa nu ajung nicăieri. Pe urmă, m-am gândit la un cuvânt pentru mine. Şi tocmai pe când mintea îmi zbura la distearopalmitină, ciobâc, mojalău şi foraibăr şi eram pe cale să mă dau bătută m-a lovit aşa, din senin: furie. Şi m-am gândit că da, asta trebuie să fie. Dacă e să fac o sinteză a sentimentelor mele sau să mă gândesc ce mă face să fiu cu adevărat eu şi mă împinge înainte e, într-adevar, furia. Până acum tot ce am trăit şi am simţit a fost furie şi cu furie. M-am dat la o parte furioasă, pentru ca pe urmă să mă primesc înapoi. Furia m-a făcut să nu mă dau bătută, să mă ridic mereu de jos şi să le transform în realitate, truda lor de vise, până la urmă. Şi astfel, să-mi demonstrez mie că impossible is nothing, oricât de adidas ar suna. Am râs şi am plâns cu furie{şi am sughiţat). Furia m-a făcut să alunec în mocirla deznădejdii, şi autotorturii, de unde m-am ridicat de fiecare dată, cu mai multă furie. Chiar şi atunci, demult, când l-am iubit pe eL, am făcut-o aşa cum am ştiut eu: cu furie, nervi şi înjurături, dar cum nicio fată nu o să îl iubească vreodată mai mult (sau vreau măcar să cred asta). Viaţa mea e furie, zgomot şi furie (cel mai probabil am avut o revelaţie după ce am citit romanul lui Faulkner) şi uneori linişte în zgomot şi în furie.
4. CUM ARATĂ SUFLETUL TĂU?
spuneam că desenez lucruri pe care le văd, pe care aş vrea să le vad, pe care le pot vedea numai eu sau pe care nu le vad nici măcar eu, dar îmi place să cred asta. Şi să mi le imaginez.
Cel mai des îmi desenez sufletul. Dimineaţa, la amiază şi seara. Bine, nici chiar aşa. Însă îl desenez ca să văd cum arată. Pentru că, ştiind cum arată, îmi dau seama cum se simte, deci cum mă simt eu. Uneori e palid, alteori e hexagonal, verde cu buline rosii(nu varicelă) sau alteori pitic de grădină. Odată, arăta precum o fetiţă speriată, cu ochii rotunzi, care stătea ghemuită pe podea, cu genunchii la piept şi îsi strângea ursuleţul în braţe în noapte cu fulgere. A rămas multă vreme aşa. De altă dată a fost un bătrân cu pleoape şifonate care dormea în gară pe o cutie de carton biodegradabilă. O dată a fost panseluţă. De altă dată a fost tot fetiţă, dar era soare, râdea şi îl învăţa pe ursuleţ să joace şotron. De câteva ori, sufletul nu avea sprâncene(şi asta nu a fost atunci când îmi greşisem forma sprâncenelor şi mă chinuiam crescându-le pentru a o regăsi). Atunci era grav: era incomplet şi străveziu. Sprâncenele sunt totul.
5. AU FOST MOMENTE ÎN VIAŢA MEA CÂND MI-AŞ FI DORIT SĂ MOR
Şi nu mă refer la crizele de răzvrătire împotriva destinului din perioada prepubertăţii şi pubertăţii, când, trăind din plin sentimentul propriei inutilităţi, sau a inutilităţii vieţii în raport cu propria persoană sau a inutilităţii propriei persoane într-un ambalaj care nu vinde produsul(sâni prea mici, coşuri, şolduri inegal dezvoltate) şi alte sentimente la fel fel pline de vervă şi la fel de lipsite de sens, nici la vremurile de restrişte ale certurilor cu părintii, lipsei banilor, inimilor frânte şi a căutării chinuitoare a unui eu rătăcit în dezordinea muzicală, vestimentară şi sentimentală în care, plin de revoltă împotriva sistemului, părinţilor şi ministerului educatiei, cercetării şi tineretului, el adolescentul anunţă victorios: "I hate myself and I want to die". Întocmai idolul său, Kurt Cobain, a spus cândva. El glumea, milioane de alţii au luat toată chestia prea în serios.
În faţa acestor manifestări febrile de putere de decizie absolută asupra vieţii şi morţii eu am rămas rece. Au fost momente când lucrurile nu erau tocmai roz şi eu nu eram tocmai mulţumită de perspectivaă, însă nu m-am dovedit a fi atât de înflăcărată. Deci, nu la momentele de genul ăsta mă refer.
Eu am trăit mereu cu dorinţă şi curiozitate. Aceea de a vedea cu ce mă poate surprinde mâinele. Am trăit rasfoindu-mi nerăbdătoare viaţa şi aşteptând să trăiesc şi să simt tot mai mult, tot mai tare. Au fost câteva momente când am simţit atât de mult şi atât de tare încât am vrut să mor acolo. N-aş fi vrut să mă dau jos de sus, de la fericire. Era noapte, ploua neinteresant, iar eu eram ghemuită pe bancheta din spate a maşinii şi mă îndreptam spre casă. Atunci m-am simtit împăcată cu mine şi cu ceea ce făcusem şi am simţit linişte, multă linişte. A da, şi am mai simţit ca n-aş vrea sa mai simt vreodată altceva; tocmai de aceea, aş fi vrut să mor: atunci ,acolo. N-are importanţă unde fusesem sau ce făcusem. Însă, mi-am luat ca şi amintire o pereche de pantofiori roşii ca şi ai lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz pentru a-mi aminti mereu că viaţa mea e o poveste. Şi că, de cele mai multe ori, recompensele merită aşteptarea. Şi că majoritatea lucrurilor care, trăite doar, par irelevante, simţite te pot face să iţi doresti sa mori. Şi, mai ales, că a-ţi dori să mori nu e intotdeauna gand sinucigas, oricât de siropos ar suna.
6. MĂ TEM DE, MĂ TEM CĂ
1. Meduze
2. Înălţime
3. Lipitori
5. Arici de mare
6. Întuneric + singurătate (numai luate împreună)
7. Că voi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
8. Că nu voi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
9. Trepte alunecoase
11. Hobos
12. _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
7. AM AVUT ÎNTOTDEAUNA CONVINGEREA CĂ POT SCHIMBA
oameni, în general. Toată lumea e în stare să schimbe canalul, să-şi schimbe freza, să-şi schimbe animalul de companie sau obiceiul de a arunca dischetele demachiante în WC. Până şi ţiganii de la Şolomon sunt în stare să schimbe oale de badoc pe nuci sau fier vechi.
Am vrut întotdeauna să simt că prezenţa mea contează. Că e eu şi alţii, nu eu făcând parte din alţii. Am vrut să văd că oamenii se schimbă în preajma mea, că pot fi altfel şi mi-am dorit din suflet să fiu urâtă de altcineva decât să stârnesc indiferenţa.
Am privit oamenii, le-am observat sprâncenele, le-am fotografiat palmele, ridurile de pe frunte şi am citit în cartea fiecăruia despre teamă, singurătate şi teamă de singurătate; iubire, dezamăgire; mândrie, îngâmfare, slăbiciune împachetată în aroganţă; simplitate, complexitate; nesiguranţă cu mască de narcisism debordant; stăpânire de sine şi, cel mai adesea, lipsa ei; durere, resemnare. Cel mai tare(în afară de sprâncenele nepensate sau pensate incorect) mă doare resemnarea. Pentru că eu nu m-am putut niciodată resemna. Nici atunci când m-am trezit luptând singură împotriva morilor de vânt. Şi tocmai de aceea, poate în felul meu violent şi agresiv, m-am străduit să îi impiedic şi pe alţii să o facă.
De multe ori ţintesc sus. Poate prea sus. Pentru că am văzut oameni care merită. Şi am dorit lucruri mari pentru ei. Bineînţeles, în cele mai multe cazuri nu reuşesc. Sau poate doar parţial. Nu sunt nici măcar Andreea Marin, din păcate. Mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că, de cele mai multe ori, nu e îndeajuns să meriţi ca să poţi primi.
Însă nu renunţ. În continuare, vreau să simt că în jurul meu se întâmplă lucruri, că ceva totuşi se schimbă. Poate că exagerez, pentru că nu sunt nici psiholog, nici peştişor auriu, nici duhul din sticlă, nici consilier şcolar şi nici zână bună. Dar ştiu că pot să ajut. Sunt convinsă de asta. Tocmai de aceea, vreau să fiu de folos, vreau să fiu alături de oameni care să ştie că pot face asta şi să creadă în lumea din mine. Sau să plec.
8. "SĂ NU-I SPUI
Asta e o replică pe care băieţii mei o folosesc destul de des. Asta ii striga fratele meu bunicii în ziua în care, accidental, a facut caca pe el(sau început de caca) şi bunica l-a descoperit. Şi tot asta repeta obsesiv prietenul meu într-o seară când era praştie de beat şi cineva l-a găsit şi i-a ţinut mâna la frunte.
Băi, vouă vă e frică de mine sau care-i treaba? Chiar aşa fioroasă sunt? Sau poate vreţi doar să mă scutiţi de anumite rahaturi, la propriu şi, respectiv, figurat(sau nu tocmai). În cazul ăsta, va mulţumesc, domnilor. :)
9. CÂND LUCRURILE NU ARATĂ PREA BINE, AM ACASĂ PE CINEVA CARE ÎMI AMINTEŞTE CĂ TOTUL MERITĂ
10. EPUIZABIL, INEPUIZABIL, REGENERABIL, NEREGENERABIL
E incredibil cum, atunci când eşti o fire reflexivă şi introspectă, poţi ajunge de la asolut orice la propria persoană.
INEPUIZABILE: apa, aerul, energia solară
EPUIZABILE: REGENERABILE: animale, plante
NEREGENERABILE: zăcăminte de minerale, combustibili
tralala
Mi se părea foarte interesant. Probabil că de aceea mi-a zburat foarte repede gândul în altă parte şi m-am pomenit întrebandu-mă ce e epuizabil şi ce e inepuizabil la mine. Cred ca răbdarea mea e uşor epuizabilă, din păcate. Bine că se mai regenerează din când în când. Inepuizabilă presupun că e imaginaţia. Da, şi speranţa. Nu speranţa că... ci speranţa. la modul general. În fine, m-am intrebat apoi cum e inima. Şi mi-am răspuns: regenerabilă. Aşa, ca a unui Jedi Knight. Acum se reface încă, încet-încet, e aproape completă. Câteodată, uit că trebuie să am grijă de ea şi mă arunc cu capul înainte. Aşa am mai zgâriat-o, am mai julit-o. Au mai fost alţii care i-au tras câte o
11. MĂ CONTRAZIC DE MULTE ORI
Caut mereu. Noi sensuri, răspunsuri la întrebări. În fiecare zi ajung la concluzii cu care(culmea!) nici nu sunt întotdeauna de acord. Mă hotărăsc, mă cert cu mine şi apoi mă răzgândesc. Mă contrazic luând-o mereu de la zero, abordând o nouă atitudine şi crezând alte lucruri despre lume şi viaţă. Însă, de fiecare sunt atât de convinsă, de hotărâtă şi cred cu atâta tărie încât, ori de câte ori m-aş răzgândi, pot fi sigură că nu greşesc.
Şi aşa, sunt de fiecare dată alta, şi tot de fiecare dată, eu.
12. ODATĂ NU AM REUŞIT SĂ TAC TIMP DE DOUĂ MINUTE
Eram mică, am pierdut la "Păcălici" şi tati mi-a dat o pedeapsă: să tac din gură 2 minute. Nu am reuşit. Deşi m-am străduit, m-am dat bătută şi am zis: "Fac orice, numai asta nu!!!"
Acum nu mă mai cronometrează nimeni, dar sunt sigură ca tot nu aş reuşi.
Există multe motive pentru care oamenii vorbesc întruna. Poate pentru că ştiu totul. Ceea ce ar fi imposibil. Deci, pentru că au impresia asta sau vor să o lase altora. Sau ambele. Sau pentru că le pasă, că încă îşi mai doresc, că încă mai speră. Sau pentru că vor să se asigure că nimic din ce se întâmplă înăuntrul lor nu rămâne nerostit. Oamenii vorbesc încontinuu pentru că vor să spună, să descrie, să arate, sau pentru că vor să ascundă, să umple golul. Pentru că le e frică de tăcere.
Există multe feluri de tăcere. Tăcere poate fi atunci când nu ai nimic de spus. Ceear ce ar fi, din nou, imposibil. Deci, atunci când consideri că nu ai nimic de spus. Sau când crezi că nu merită să împarţi cu cei din jur. Tăcerea poate fi indiferenţă, răceală sau lipsă de speranţă. Sau toate la un loc. Tăcere poate fi atunci când te doare, tăcere poate fi atunci când eşti învins. Tăcând, rămâi descoperit, spui cel mai mult despre golul din tine. Dar asta numai pentru cine ştie să asculte tăcerea. Oamenilor le e frică de tăcere.
În ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte vorbăria mea sunt de acord cu toate motivele de mai sus, fără a mă sustrage de la niciunul.
13. CÂND ÎNTINDEAM HAINELE PE BALCON AM VĂZUT ACOLO JOS O MULŢIME DE OAMENI FĂRĂ SPRÂNCENE. ÎN NOAPTEA ACEEA, M-AM VISAT PE MINE FĂRĂ SPRÂNCENE ŞI M-AM SPERIAT.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu