18 e o stare de spirit

Dragă Opşpe,

Mă numesc Andrada Ioana Rusan. Sau Rusan Andrada Ioana, nu-mi dau seama ce ordine iti convine mai mult. Andrada a fost fiica lui Burebista, se pare. Ioana e deja istorie. Chiar mai istorie decat atat. Mami spune ca atunci cand am inceput eu sa ma manifest la ea in burtica nu mai stia de nimeni cu numele asta. Cred ca o cred. Acum, daca iti doresti o Andrada, o poti gasi in toate barurile, toaletele de liceu sau galeriile de arta. Exista de toate inaltimile, greutatile, zodiile si orientarile sexuale. Totusi, nu cred ca asta ma face sa ma simt mai putin unica.

Lumea(din perspectiva mea) a inceput cu 18 ani in urma. Pana acolo nu-mi dau seama ce a fost. Mami spune ca atunci cand m-am nascut eram perfecta si aveam pielea fina si alba. Aveam totusi o pata mica si rosie undeva pe langa pleoapa, care insa nu incurca tare mult. Am fost un bebelus rau si am cam chinuit-o. Erau putine lucruri care imi conveneau, iar in caz contrar plangeam cu convingere. Cand am inceput sa umblu mergeam cu un batic rosu pe care il strangeam tare in pumn. Imi placea sa cred ca imi ofera echilibru. Am inceput sa vorbesc repede, pe la un an si o luna ma chinuiam deja cu primele cuvinte. De atunci nu m-am mai oprit.

Pe la doi ani am incercat sa imi bag bibica in paharul cu bere. Poza facuta atunci e probabil cea mai celebra dintre toate pozele mele. La 4 ani am avut un tort in forma de clovn, din care nu am vrut sa ii dau si unchiului meu, pentru ca refuzase sa imi cante "la multi ani".In a doua jumatate a primului deceniu de viata am devenit un guru al cartilor de colorat. De asemenea, bunica mea careia ii spuneam(si spun si acum) "babu" m-a initiat in arta confectionarii hainelor din hartie pentru papusile de hartie. De fiecare data imi spunea ca asa se juca ea in timpul razboiului, pentru ca nu se gaseau papusi adevarate si nu-mi amintesc daca am inteles atunci care ar putea fi legatura dintre papusi si razboi. Babu si-a dat seama ca am memorie buna intr-o zi cand am observat ca postasita, pe care o vedeam odata pe luna cand ii aducea pensia, si-a schimbat cerceii.

La 8 ani, un baiat m-a dus la expozitia de serpi si apoi la prajitura. Ne-am plimbat si mi-a povestit. Nu-mi amintesc ce, dar eu eram prea misogina sa simt ceva in legatura cu toata treaba asta. Abia peste multi ani mi-am dat seama ca a fost prima mea intalnire. Pana in ziua cand am implinit 10 ani am dormit in pat cu parintii mei, pentru ca imi era frica de combinatia intuneric-singuratate, in ciuda companiei ursuletei de la Mos Nicolae are isi aprindea obrajiorii si imi canta "Old MacDonald had a farm". Tot cam in acea perioada am facut prima mea afacere: mi-am vandut jucariile vechi copiilor de la bloc si am facut bani. Nu-mi amintesc la ce imi trebuiau bani pe atunci. Cand era ziua mamei ii faceam felicitari si ii cumparam bomboane si ciocolata pe care nu le manca mai niciodata. De fapt, de asta i le cumparam. Sa le pot manca eu. Mi-am petrecut primii 10 ani si jumatate din viata asteptandu-l pe fratiorul meu. Ulterior, mi-am complementat asteptarea cu rugaciuni si mi-am diversificat metodele, apeland prin scrisori si desene la autoritati precum Barza, Iepurasul de Pasti si Mos Craciun. Dupa mult timp, a sosit. Cand ne-am intalnit in sfarsit, eram separati de un geam prafuit de spital. El era mic, negricios, ciufulit si avea unghii mari. Eu am plans si i-am facut cu mana si am simtit ca il iubesc. De fapt, am aflat ca incepusem sa il iubesc cu mult timp inainte sa soseasca. L-am adus acasa si i-am promis ca o sa ma joc cu el cand creste atunci cand oracaia ca o broscuta, i-am schimbat scutecele pututroase si el imi zambea. La cel de-al doilea 1 Martie al lui avea deja doi dintisori, iar eu i-am luat un iepurila galben de plus.

Anii de scoala generala au curs pe fondul compunerilor despre gradina mea in care pot pastra mereu primavara si ograda bunicilor. Una a aparut chiar si in revista scolii. O mai pastrez si azi. De fapt, eu pastrez tot. Nu-mi reneg amintirile, le culeg si le aranjez pe toate cu grija in ultimul sertar al biroului. De fiecare data cand le rascolesc plang. Plang si la emisiuni cu copii care au distrofie musculara, plang la Dansez pentru tine, plang pentru altii cand nu o pot face ei, plang mereu, asa cum pangeam cand eram bebelus si ma dureau gingiile.

Acum nu vreau sa imi amintesc cat timp, l-am iubit pe un Gigi. El mi-a frant inima. Putine lucruri am mai simtit de atunci incolo. Prima oara m-am pensat in vacante dintre clasa a saptea si a opta. Mereu am fost mandra de sprancenele mele. Insa, de la o vreme, forma lor nu mai era cea pe care o doream si am hotarat sa o schimb. Dar mi-am dat seama ca e vorba de mult timp si multa munca si am abandonat. Am ramas cu sprancene relativ frumoase, dar straine. Atunci am incercat din nou. Le-am chinuit timp de o vara intreaga in care au fost in reconstructie, dupa care mi-au parut perfecte si s-au lipit de mine instantaneu. Atunci mi-am dat seama ca orice se poate schimba. Ca orice forma de sprancene se poate se schimba. Ca orice se poate schimba, chiar si atunci cand nu mai e vorba de sprancene. Nu vor fi niciodata perfecte sprancenele mele, tot timpul mai exista fire nabadaioase, dar eu sunt mandra stiind ca am muncit singura pentru ele.

Am avut prima BFF pe la 10 ani. De fapt a fost BF, pentru ca eu m-am mutat, ea si-a luat haine negre si a decis ca e rockerita si nu ne-am mai vazut de atunci. Pentru prietenele de acum n-as sti sa exprim nimic in cuvinte. Dupa atatia ani, cuvintele nu isi mai au rostul.

Acum ma bucur de sprancenele mele si de toate vietile imaginare pe care le refuz in favoarea celei pe care o am deja. Fac 250 de abdomene in fiecare seara, ma cert cu Ciocean care imi spune ca sunt cea mai nesimtita eleva a lui, ajung odata la cateva luni la urgenta cu alarme false de apendicita, ma lupt su PMS-ul si Codul Rutier National. Si multumesc. Sunt recunoscatoare.

Asta sunt eu. Opşpe, te bagi? Esti pregatit pentru mine?

A ta,
Andrada.

Multumesc

Nu exista momente cand uit pentru ce traiesc. Exista insa multe momente cand uit sa ma intreb pentru ce traiesc. Si atunci mi se plimba prin ganduri o gramada de felicitari cu muzicuta pitigaiata care imi amintesc de lucrurile care au aparut in lumea asta special pentru mine. (Exista deci lucruri care, fara mine, nu ar fi fost.uau.)

"Iata-ma ramanand ceea ce sunt" (Nichita Stanescu). Ma izbesc de marginea neputintelor mele, ajung la concluzii cu care(culmea!) nici macar eu nu sunt de acord si de fiecare data ma intorc ciufulita la viata mea, cea din care nu inteleg nimic, si care imi aminteste, de fiecare data, despre sine ca nu se incadreaza in nicio regula, insiruire, string, progresie geometrica dintre cele pe care m-am mintit pana acum ca sunt in stare sa le talmacesc. Viata e descuranjanta. Intelegerea ei, de fapt. Si inutila. Singurul mod de intrebuintare viabil ar fi trairea ei. trairea pur si simplu.

Eu o rasfoiesc de multe ori pe a mea, si simt de fiecare data ca o pot lua in palme pe ca pe o gelatina rece si alunecoasa. Pana cand uit ca, in toate acele dati trecute cand am incercat operatiunea, mi-a alunecat pe papuci. O iau, o sterg de praf (de stele, vise/visuri, lacrimi si alte materii cu compozitite chimica nedefinita des intalnite in poezii, povesti, ghicitori si integrame), ca pe o carte fara varsta si simt miros sarat de zambet, lacrimi si stranut. si imi aleg cate-o poveste cu care sa dorm in fiecare seara. Acusi am scototict mai adanc si am gasit o aglomerare de ganduri pe care le-am maturat laolalta in urma cu mult timp. Atat de mult incat uitasem ca traiesc aceeasi viata de atunci.

"22 iulie

There were days when the sun was so cold…

…acesta nu pare a fi nici pe departe un inceput reusit pentru o poveste scrisa pe fundalul umed al unei zile ploioase si gri. Dar, rasfoind cu mintea paginile de acum cateva luni, cand sufletul ghemuit, natang, statea precum o fetita speriata care-si strange ursuletul la piept si genunchii in brate pet imp de furtuna, imi dau seama ca cerul nu putea fi mai senin si soarele nu putea rade mai tare ca acum.

Au fost lunile in care am luptat cel mai mult cu mine. Cu mine, cu ceea ce simteam, cu ceea ce nu simteam. Am luptat, m-am mai impiedicat, am cazut, m-am julit si am plans, dar m-am ridicat pana la urma, cu chiu cu vai, din lacrimi si noroi si am mers mai departe spre nu-stiam-ce. Am petrecut mult timp la fereastra, asteptand sa se iveasca un soare al meu, fie el cat de palid si sfrijit Dar era frig, intuneric si ceata si soarele nu se mai arata. Am ramas acolo pana tarziu; pervazul incepuse sa se curbeze, luand forma coatelor mele, iar de geamul aburit era lipit un nasuc in asteptare. In final, mi s-a facut frig, foame si somn si n-am mai putut astepta. Am plecat la culcare. Dimineata m-am trezit in miros de pepene galben si raset de bebelus: soarele zambea prin perdele.

[...] "


(Urmeaza o parte pe care inca nu as putea sa o dezvelesc. nu aici)

Daca viata mea ar avea un semn de carte, ar merita sa il las la pagina asta. Sau macar sa indoi un colt. De fapt, ar trebui sa fi deschis aici atat de des incat deja sa se deschida automat la pagina asta. Si sa o recit pe de rost. Sau daca ar lua foc intr-un incendiu, sa ma grabesc sa o salvez doar pe ea, sa o var in buzunar si sa fug in Timorul de est, sa ma fac profesoara de traforaj si sa imi fac o crescatorie de antilope. Sa o pun pe versuri si sa le-o cant tripletilor mei in fiecare miercuri, inainte de somnul de amiaza.

Pagina asta m-ar face sa ma simt intreaga, plina. si ar fi un memento pentru toate minunile pe care viata, neobosita, le pregateste pentru mine. M-ar face sa imi doresc in fiecare zi sa scriu o carte despre toate lucrurile imposibile. Adica depsre lucrurile care nu exista. Si sa ma gandesc ca pot schimba lumea.


P.S. La multi ani, mamico. Nu-mi amintesc cand am ajuns sa te iubesc asa de mult.

Sunt un măgăruş.

[Katie Melua-Thank you, stars]

seeking some phrase for a new mood

Life. Everything is perfect, everything is hopeless.

As fi ramas mereu pe strazi

sa fluier baloane de sapun prin doua gauri -una mare, una mica.

Le-as fi impins fioros sa zboare si le-as fi cules apoi

de

fiecare data,

dezumflate, din asfaltul gaunos.

S-ar fi agatat in crengi, spini si cabluri de inalta tensiune.

Batranii le-ar fi inghitit fara sa observe

(…in timp ce cumpara ziarul sau se scobesc in nas).

As fi amortit pe bordura in glas de pitigoi si injuraturi de sofer de autobus si mi-as fi spus mie

o poveste.

Despre baloanele mele care curata strada de cenusiu si intunericul din diminetile senine.

Si mi-as fi ascuns ca

de

fiecare data

incercam doar sa ma curat pe mine.

S-ar fi izbit de belti lucioase si m-ar fi stropit pe sireturi.

Si mi-as fi dat seama ca le-am pierdut urma abia dupa ce as fi rascolit o balta intreaga de mizerie strigandu-le pe nume.

As fi privit lumea prin gaura cea mica si m-as fi mintit(din nou) ca am reusit sa o vad

mai mare.

Asa, as fi uitat de baloanele pierdute si mi-as fi cautat o alta ocupatie.

Table, elastic sau colectionat timbre.

Trist si senin.

Azi m-am gandit la viata mea. De fapt, la viata si atat. Si mi-am dat seama ca nu inteleg nimic din ea.

[Pink Floyd-Brain Damage]

...ca niciodata

Am vrut sa scriu un sfarsit pentru o poveste fara inceput. Si am cautat sfarsitul prin fiecare coltisor al mintii. Am crezut ca se ascunde de mine si am continuat sa il caut. Pana mi-am dat seama ca nici el nu exista.

Exista doar un sfarsit de capitol pentru povestea care ramane aceeasi, cu acelasi el si aceeasi ea.

S-a schimbat timpul, s-au schimbat sentimentele, dar a ramas ceva care ii leaga. Si acum stiu, nici nu o sa ii dezlege prea curand.

[Coldplay-Fix You]

N-ai intarziat, bine-ai venit! Te asteptam...

Lanul de floarea soarelui, acelasi din fiecare an, o astepta zambind din fiecare petala. Fetita, aceeasi, a ajuns si ea intr-un tarziu. Dar deasupra lor, stralucea un alt soare, sovaielnic si purpuriu, ca un soare de apus. Da, ceva nu era in regula. Timpul nu mai era acelasi.

Timpul este mereu motivul pentru care anumite reintalniri sunt resimtite undeva in sotmac, ca un gol, ca o lipsa. Sau, cel putin, scuza pe care ne place sa o folosim pentru ca noi, in realitate, nu mai suntem aceeasi. Pentru ca in inima noastra s-au strecurat, tiptil-tiptil, alte lucruri care acum o inunda si le inghionesc pe cele vechi, cuibarite acolo dintotdeauna, tot mai spre periferie. Lucru pentru care tot timpul este de vina, pentru ca a trecut si ne-a impins si pe noi inainte odata cu el. Si asa, ne invartim intr-un cerc vicios in jurul copacului, calcandu-ne si rascalcandu-ne pe urme.

Sunt cateva locuri unde insa nu exista timp. Unul dintre ele este acela in care obisnuiai sa fii tu cu adevarat, tu cum in nici un alt loc nu ai curajul sa fii: desculta prin baligi, belti si cacacei de gaina, cu codite incalcite de vant, cu obraji arsi de soare, genunchi inverziti, piele mirosind a trifoi si suflet de puradel zambind cu gura pana la urechi. Locul in care te-ai descoperit pe tine, vara de vara, in miros de zmeura, fan si pancove cum numai bunica stie sa faca, pe fundal de cer moale si catifelat care flutura in bataia vantului ca un cearsaf imens pe sarma la uscat si se agata de dealurile pline de salcami, in zgomot de carute cu roti hodorogite, rime de betivi, cotcodacit de gaini cu gatul gol si glumele bunicului. Locul in care, la umbra dudului batran cu coaja plina de riduri, zbori tot mai sus cu leaganul de funie care te jeneaza la fundic. Si de fiecare data cand ajungi sus simti ca lumea ti se deschide la picioare, ca dintr-o data intelegi si stii. Locul in care iti gasesti inspiratia in fiecare samanta de bostan, in fiecare ciuperca bolunda si in fiecare tort facut din totoliga intr-o cutie de conserva.


Si cand aduci cu tine in bagaj timpul pe ulita batatorita de copite ostenite de diboli si magarusi, tot ce e simplu si firesc se transforma in realitate despuiata de poezie si gol in stomac. Iti dai seama cat e de deranjant sa nu poti face dus cel putin o data pe zi, ca nu are rost sa te sinchisesti sa iti strici manichiura facand mancare din totoliga, ca daca umbli desculta iti poate intra ceva in talpa; si ca picioarele iti sunt deja prea lungi pentru ca sa te mai poti da in leaganul care te ridica sa vezi lumea. Si ca, desi ai incercat pana acum sa ascunzi asta, ai crescut. Simti golul tot mai tare si simti ca nu mai apartii. Acolo si atunci. Timpul te-a dat de gol.

Dupa doar o saptamana, iti faci bagajele si te intorci acasa, lasandu-i pe bunici cu ochii plini de intrebari si amintiri din anii in care petreceai cu ei chiar si jumatate din vacanta. Si tu ai multe amintiri pe care le ascunzi cu grija unde timpul sa nu le poate rasfoi. Timpul pe care l-ai inghesuit nervoasa inapoi in bagaj, intre absorbante, sosete cu vacute si clestele de intors gene. Timpul pe care te grabesti sa il iei de acolo, din paradis, ca sa nu mai distruga. Timpul care te-a tradat.

[Pink Floyd-Time]

a fost odata...

“You always try to keep it real

I’m in love with how you feel”

Buni: Cei mai face baiatu’ ala frumusel?

Andrada: Care baiat frumusel?

Buni: Ala, prietenul tau. Ii de totului frumusel.

Andrada: …

Buni: Ii bine sa ai un prieten ca el. Macar acuma, pana sunteti la liceu. Ca atunci cand iti merge la facultate iti mai vedea voi…

Andrada: !?!?!?!? Si tu zici sa stau tot liceu’ numa’ cu el?

Buni: Da’ sigur ca da!

Andrada: Pai da de ce?

Buni: Pai cum de ce?? Vrei sa creada toata lumea ca esti flusturatica?

Andrada: …

Exista oameni care iti pot schimba viata. Sau, sa nu o schimbe, sa o pastreze pe aceeasi, insa curatata de licheni, noroi si caca de musca.. Pentru ca apar in locul potrivit, la momentul potrivit (adica atunci cand sunt ultimul lucru pe care il doresti pentru tine, dar primul de care ai nevoie. si constientizezi asta abia mai tarziu). Exista oameni care te pot schimba tocmai pentru ca sunt dispusi sa se schimbe pentru tine.

Povestile cu el si ea au, de obicei, un inceput si un sfarsit. Exista insa una care nu are inceput (una pe care o stiu eu, poate sunt mai multe) si, sigur, va avea si un final, pe care insa nu il stiu. Pentru ea nu are inceput fiindca el a fost intotdeauna acolo pentru ea, de atata timp incat nici nu-si mai aminteste cum era inainte de Epoca El. Asta, in cazul in care mai era ceva inainte. Nici pentru el nu are un inceput, fiindca probabil nu si-a dat seama in ce moment felul in care ea era acolo pentru el nu a mai fost suficient.

Apoi, si-a dat seama de asta. Si o vreme n-a facut nimic. Pana intr-o zi cand a luat-o pe fata cu pantofiori rosii din comentarii la engleza, barfe, lacrimi cu sughituri si reviste de avon ca sa o duca la inghetata. Si sa-i spuna ceva. Sa-i spuna ca o iubeste.

Ea, la randul ei, i-a spus ca il iubeste. Dar n-a inteles nimic. I-a trebuit un pic sa-si dea seama ca ochii lui si felul in care ei alergau dupa zambetul ei prostesc nu se refereau la iubeste acela. Ci la altul, unul pe care ea nu l-a banuit, nu l-a simtit si nici macar nu l-a crezut la inceput. De asta a ramas cu rasul intre dinti ca la o gluma proasta. Si, la inceput, n-a spus nimic.

[In momentele cand astfel de vesti te lovesc in fata te gandesti imediat ca oamenii se asteapta ca tu sa reactionezi intr-un anume fel, atata ca poate dura putin ca sa-ti dai seama care e acela. Si simti frustrarea de a nu fi banuit nimic, cand esti abonat fidel si citesti cu inflacare fiecare numar din privirile, strangerile de mana, incruntarile, vocile oamenilor de langa tine tine sau a trecatorilor de pe strada. Pagini care sunt, de fapt, introducerea spre suflet, acolo unde se ascunde teama, uitarea, tacerea, dorinta si toate iubirile neimpartasite. Pe care le dezlegi de fiecare data, ca pe niste cifruri de seif. Si totusi, n-ai fost in stare sa descifrezi o singura iubire. Cea care te interesa. Dezolant.]

Cand a incercat, totusi, sa spuna ceva, au fost doar cuvinte dezacordate care nu sunau bine. Care nu sunau firesc. Dar el intelegea, ca de fiecare data, si mintea lui citea din golul balbaielilor ei si cuvintele care lipseau.

Cateodata trebuie sa iei decizii cu mintea, alteori cu sufletul. Sau poti arunca o moneda. Sau niciuna dintre variantele de mai sus. Ea, de exemplu, a inchis ochii si a vazut un pitic care tinea o placuta pe care scria: „o sansa”. Asa ca a mers la el si i-o dat o sansa. (Bine, nu asa: „Tine ma , o sansa!”).

Timpul a trecut si el s-a transformat pentru ea in decizia luata corect. Ea, vijelioasa si fioroasa, zbura de mana cu el, care se afla la ani lumina distanta fata de ea pe scara calmului, rabdarii&co. In zgomotul strident, el a venit sa ii zambeasca, sa ii traga parul din ochi, sa o ia in brate cand tremura de frig si sa ii sopteasca „te iubesc” in vant, fum si fosnet de corcodus. Si asa, a adus liniste. O liniste noua.

Si in continuare, in furtuna de nervi, injuraturi si ingrijorari, el apare de dupa colt cu o umbrela. Nu intarzie niciodata.

"You're one of God's better people
And you don't know
That's why you're special"

[Robbie Williams-One of God's Better People]

Vama Veche, trairi noi

“Departe de tine, aproape de tine,
Departe de tine, departe...”

Am pornit hotarata sa imi iau o vacanta. O vacanta departe de mine. Am plecat ignorandu-ma dar, in final, am petrecut mai mult timp cu mine decat oricand.

Nu asteptam pe nimeni, dar am sfarsit intalnindu-ma tot pe mine: aceeasi, mai eu decat oricand. Intalnirea asta mi-a facut totusi placere: era o situatie noua, totul era diferit, dar m-am bucurat sa aflu ca eu eram tot eu. Si nu vreau sa transform toata istoria asta intr-o alta versiune a mitului “vama care emancipeaza oameni/ schimba vieti”. Nu m-am imbatat pentru ca apoi sa ma trezesc in cortul nu stiu cui, nu am fumat Mary Jane sau alte chestii, nu era sa ma bata punkerii fiorosi cu lanturi, nu mi-am inselat prietenul si cu toate astea am facut multe lucruri de care o sa imi amintesc cu placere mult timp de acum incolo. Am vazut cum e sa fiu aproape de mine, dar in acelasi timp departe de o latura mai putin reusita a mea, cea care se streseaza, se lamenteaza si se ingrijoreaza. Cat timp am stat acolo nu m-am gandit nicio clipa la ce a fost sau la ce va urma. Am trait iluzia prezentului etern.

“Cand o sa intelegi ca nu pentru fiecare lucru exista si un cuvant?”
Nicole Krauss-“Istoria iubirii”

Am fost eu, am fost noi. Au fost dimineti in care ma trezeam si nu-mi puteam alege o stare, dar nici nu ma sinchiseam: simteam ceea ce era firesc sa simt; au fost zile minunate petrecute impreuna cu oameni pe care i-as ruga oricand pe parintii mei sa ii adopte; au fost noptile in care simteam cel mai mult gandindu-ma la nimic. Cu ocazia asta am aflat ca este posibil pentru mine sa petrec atata timp in compania unor oameni si sa am senzatia ca am vazut tot ce se putea vedea, ci, dimpotriva, sa vreau tot mai mult. Pentru ca sunt oamenii pe care-i iubesc(asta stiam deja). Am aflat ca exista anumite momente si locuri in care timpul se opreste si ramai doar tu, intr-un vis-realitate. Am aflat ca poti gasi fericirea nealterata, in stare naturala, daca stii sa o descalcesti din vant, zgomot, dezordinea din camera si mormanul de haine sifonate in care l-am invitat pe prietenul nostru, un Patrocle plin de pureci, sa doarma, gazda crizata care te intampina dimineata cu: “Buna dimineata! Pofta buna! Da voi mai si mancati?!”, dincolo de marea plina de alge si meduze, dincolo de “sponsorii” libidinosi ai fiecare seri, dincolo de noptile reci cu bluze de capatat pana la genunchi in care aratam ca un hipopotam.

Si da, am inteles ca nu pentru fiecare lucru exista si un cuvant.

[Red Hot Chilli Peppers-Otherside]